The Surd

Bineinteles ca zi de zi fara exceptie trebuie sa se gaseasca vreun imbecil notoriu sa imi provoace mii de scurt-circuite si ganduri neortodoxe. Si bineinteles ca era absolut firesc sa fi aterizat in grupa de literatura unul din specimenele sus-mentionate. Cu toate astea, el e ceva deosebit. E ceva cu totul special. Daca imbecilii ar avea vreun soi de ierarhie, el ar fi fara indoiala cocotat in unul din locurile de frunte. In sinea lui, e de fapt taramul promis unde s-au adunat la o sueta Slinosul, Nesimtitul, Arogantul, Ignorantul si o multime de alti flacai din aceeasi ceata care te fac sa te gandesti ca poate Sergiu avea dreptate spunand ca "Pai si daca omor un prost sau un nesimtit sau un bou nu s-ar putea numi legitima aparare?" Si daca nu ar fi fost suficient, pana saptamana asta mi-am iesit din piele de atatea ori aveam impresia ca singurul rezultat va fi vomatul proiectil. 

In schimb, am decis ca cel mai cuminte ar fi sa ma linistesc si sa imi vad de ale mele. Asa incat mi-am gasit un loc de refugiu cand simt ca innebunesc unde imi beau cafeaua si imi fumez tigara departe de Ei-imbecilii. Fiordul asta pe ploaie face minuni. Te linisteste. Mai mult decat atat, am decis sa ma blochez in biblioteca absolut fermecatoare a facultatii. Cate carti poti cara. Daca nu vrei sa le cari, ia si sezi dar pe o canapea de-a noastra. Din partea lor poti sa te si culci acolo. Nu ai de-a face cu functionare imbacsite. Iti faci singur cardul sa mearga. Iar functionarele sunt tinere si dragute si voluntare. Si in plus, spre deosebire de facultatile de moda veche, cladirile astea sunt calde si in culori vii. Rectorul se asaza la masa ta neinvitat si poarte blugi si iti spune ca sa nu care-cumva sa ii spui Mr Last Name. 

Pana nu uit, in Volda te ataca aricii. Nu am vazut bineinteles caini vagabonzi, doar vreo 3 pisici de dimensiuni canine, nu exista soareci sau tantari, in schimb te impiedici la tot pasul de arici. Trebuie sa fie undeva sus in topul celor mai simpatice creaturi. Ii vad grabindu-se incolo si incoace ca la un moment dat sa puna o frana brusca de parca ar fi uitat ceva ("Did I leave the gas on?"). Poate tocmai de asta mi s-a parut nefiresc sa vad unul mort. Murise ciudat, cel mai probabil din cauze naturale, in mijlocul drumului. Nu era lovit, nu era sange in jurul lui, dar era mort. Si-ti dai seama ca e mort. E deodata tern si are mai mult decat inertia somnului. Sa fi murit de stres? Ar fi curios ca aricii sa fie cei stresati aici, cand e evident ca indivizii blonzi nu cunosc notiunea.

See you in the back of the blue bus!

Bineinteles, nu am vizat detinerea unui blog si daca as fi fost intrebata daca imi doresc un blog, as fi facut eforturi "strasnice", vorba saracei Lia, sa imi abtin resentimentele. Cu toate astea, crestem, invatam, ne adaptam. Si-n plus, nu vad sa fie vreun moment mai potrivit decat asta. 

Norvegia trebuie sa se claseze cu deosebit succes in randul celor mai anoste si monotone locatii de pe intreg Mapamondul. Desigur, te intampina cu o coperta care-ti taie respiratia: strazi superbe, incadrate de cladiri cu arhitecturi deosebite, locuitori ai minunatei capitale care par decupati cu totii din portrete ale unei singure mari familii de sange albastru, toata lumea "hip and happening". Drept pentru care, am decis sa alergam in trei prin Oslo timp de doua zile si doua nopti, dormind in diverse locatii, carand bagaje astronomice dupa noi. Bun. Asadar, am fost, am vazut, am facut si poze ca sa vada si altii. Ne imbarcam, deci, intr-un autobuz cu pretentii si plin de oameni de toate soiurile (inclusiv alti romani de care oricat ai vrea nu ai cum scapa nici aici, la capatul lumii) si ne indreptam spre, nici mai mult, nici mai putin, "the middle of nowhere".

Ne-a luat 9 ore lungi ca sa ajungem in Volda. M-am trezit deschizand ochii in asteptarea unui feribot care urma sa faca legatura cu urmatoarele 4 luni din viata mea, student de 19 ani, ratacit prin Europa nordica, fara nici o idee despre ce ma va astepta.

Mi-a fost taiata respiratia la simpla imagine a ceea ce mi se intindea in fata -- fiordul, munti masivi, paduri dese, case albe, meduze uriase, o bisericuta cat se poate de discreta... All in all, heaven. Si, ca si cum nu ar fi fost suficient, camera mea are vedere taman spre cele de mai sus. Mi-a venit in minte istorisirea Vivienei Leigh, cum, afland ca este insarcinata, mama ei si-a facut elegant bagajul si si-a vazut de drum pana in Himalaya unde s-a "expus" frumusetii incomparabile a peisajului care avea sa se reflecte asupra nou-nascutei stele. Totul era mai frumos si mai pasnic decat as fi putut cere. 

Cu toate acestea, trebuie spus ca Volda e un sat... civilizat. Dar pana la urma un sat. Un sat superb amenajat, dar care te loveste de cele mai multe ori ca fiind complet parasit de oameni. Si sunt sigura ca am vazut in vreun film treaba asta -- a mock town. Iti face uneori sa ti se ridice parul pe tine si nu e tocmai o gazda placuta, fiind suficient de saraca in a avea ce-ti oferi. 

Asa incat, trebuie sa recunosc o strangere de inima. All of this business has made me yearn for a "blue bus" (asta bineinteles pt. 'cine il mai asculta inca pe Morrison)!

Asta e despre ce vorbesc.